Ce se poate bea la Bruxelles? nu se poate întreba separat de ce se poate mînca? şi ce se poate fuma? la Bruxelles. În toate cazurile, răspunsurile sînt atipice. De fiecare dată răpsunsul e pozitiv dar pretenţios. Băutul e ca peste tot în Occident, pînă la un punct, previzibil: vin franţuzesc, deşi robinetul sud-american, în special chilian, s-a deschis generos. Apoi, tot dinspre Franţa, coniacuri, armagnac şi calvados.
Surpriza e berea. Mai precis, deşi fără număr: berile. Belgienii beau bere cu metodă şi variaţie. Nici un gust n-a rămas neîncercat. Abaţiile mînăstireşti valone au avut la dispoziţie 300 şi mai bine de ani. Reţetele poartă numele abaţiei şi sînt mereu alt amestec de bere cu fructe. Vişine, căpşuni, mere, fragi dau un gust cu totul neaşteptat berii şi mulţi începători se tem că au în faţă halbe cu sirop. Însă berea beligană aromată e o chestiune de subtilitate şi educaţie a gistului. Nimic nu e, pînă la urmă, ce pare la început. Berea nu e prea dulce. E doar ceva mai dulce şi mult mai parfumată.
Cîteva mii de feluri de bere naţională, locală şi foarte locală stau lîngă alte cîteva mii de feluri de a găti scoicile, fructele de mare şi tot ce iese din năvoadele aruncate în Marea Nordului. Un restaurant din Bruxelles se mîndreşte cu trei mii de feluri de bere. Alături, un alt restaurant vesteşte semeţ că poate găti alt menu de peşte, în fiecare zi a anului.
Salvarea alergicilor la peşte sînt flamanzii, marii maeştri ai cărnii şi a sosurilor grele, făinoase şi smîntînoase. Tot flamanzii, cu gusturile lor ţărăneşti, luate în rîs de valoni, înoată în ciocolată şi sînt, de fiecare dată, savaţi de waffe, un aluat-grilă deja punctat cu zahăr. În sfîrşit, imprudenţii pot fi doborîţi, de la prima încleştare, de cartofii prăjiţi belgieni. Gustul lor fără egal îndeamnă la mai mult iar subţirimea înşelătoare îşi derutează victima.
Efectul e vizibil cu ochiul liber. Belgienii sînt, din naştere, un pic rotofei. Şi trebuie înţeleşi. Dealtfel, belgienii au relaxarea care lipseşte nordului european. Totul e negociabil sau salvabil. Aşa că fumătorii n-au fost izgoniţi. Cafenelele şi barurile îi lasă, încă, să fumeze înăuntru.
Surpriza e berea. Mai precis, deşi fără număr: berile. Belgienii beau bere cu metodă şi variaţie. Nici un gust n-a rămas neîncercat. Abaţiile mînăstireşti valone au avut la dispoziţie 300 şi mai bine de ani. Reţetele poartă numele abaţiei şi sînt mereu alt amestec de bere cu fructe. Vişine, căpşuni, mere, fragi dau un gust cu totul neaşteptat berii şi mulţi începători se tem că au în faţă halbe cu sirop. Însă berea beligană aromată e o chestiune de subtilitate şi educaţie a gistului. Nimic nu e, pînă la urmă, ce pare la început. Berea nu e prea dulce. E doar ceva mai dulce şi mult mai parfumată.
Cîteva mii de feluri de bere naţională, locală şi foarte locală stau lîngă alte cîteva mii de feluri de a găti scoicile, fructele de mare şi tot ce iese din năvoadele aruncate în Marea Nordului. Un restaurant din Bruxelles se mîndreşte cu trei mii de feluri de bere. Alături, un alt restaurant vesteşte semeţ că poate găti alt menu de peşte, în fiecare zi a anului.
Salvarea alergicilor la peşte sînt flamanzii, marii maeştri ai cărnii şi a sosurilor grele, făinoase şi smîntînoase. Tot flamanzii, cu gusturile lor ţărăneşti, luate în rîs de valoni, înoată în ciocolată şi sînt, de fiecare dată, savaţi de waffe, un aluat-grilă deja punctat cu zahăr. În sfîrşit, imprudenţii pot fi doborîţi, de la prima încleştare, de cartofii prăjiţi belgieni. Gustul lor fără egal îndeamnă la mai mult iar subţirimea înşelătoare îşi derutează victima.
Efectul e vizibil cu ochiul liber. Belgienii sînt, din naştere, un pic rotofei. Şi trebuie înţeleşi. Dealtfel, belgienii au relaxarea care lipseşte nordului european. Totul e negociabil sau salvabil. Aşa că fumătorii n-au fost izgoniţi. Cafenelele şi barurile îi lasă, încă, să fumeze înăuntru.