„Culorile avangardei. Arta în România 1910-1950” - o expoziție itinerantă la Praga

Muzeul de Artă Modernă din Praga găzduiește timp de două luni expoziția itinerantă intitulată „Culorile avangardei. Arta în România 1910-1950”, organizată sub auspiciile Institutului Cultural Român. Remarcabile pînze, adesea din colecții mai puțin vizibile chiar pentru amatorul de artă autohton, din muzeele de la Constanța, Craiova, Oradea, Brașov etc. sînt reunite într-o sinteză culturală capabilă să dea o imagine remarcabilă, pozitivă se poate adăuga, a culturii României. Este, indiscutabil, o inițiativă fericită de politică culturală promovată de Institutul român. Dacă se adaugă somptuosul și informatul Catalog al expoziției, publicat în trei limbi de circulație, realizat de curatorii expoziției, Erwin Kessler, Ioana Vlasiu, Gheorghe Vida, Ruxana Dreptu și Mariana Vida, tabloul acestei reușite este și mai complet.

Cum o sugerează, cu o doză de ambiguitate totuși, titlul ales de curatori, expoziția prezintă o panoramă a stilurilor și tendințelor picturii reprezentative românești din perioada 1910-1950. Ambiguitate, aș spune, deoarece, neîndoielnic publicul este atras de enunțul primei jumătăți a titlului expoziției, căutînd avangarda românească. Tablourile ce-i aparțin sînt absolut remarcabile, de la pînzele lui Arthur Segal (emigrat timpuriu în Elveția italiană și membru al Novembergruppe din Berlin), la cele ale lui Victor Brauner, Marcel Iancu, M.H. Maxy, Corneliu Michăilescu, Hans Mattis-Teutsch (acesta din urmă atașat mișcărilor înoitoare Der Blaue Reiter și Bauhaus). Cum se observă într-unul din studiile catalogului, pictura românească a acuzat o oarecare întîrziere față de modernismul european, iar reprezentanții avangardei și-au realizat majoritatea operelor lor în străinătate.

Ceea ce reiese relativ bine privind succesiunea de pînze expuse în expoziția itinerantă, aflată în prezent la Praga, este fertilitatea și proespețimea artistică a celor racordați la curentele europene ale începutului veacului al XX-lea, după un principiu al vaselor comunicante. De altfel, majoritatea pînzelor de mare interes din expoziție provin de la pictori atașați grație studiilor lor școlilor europene moderniste, în principal din trei centre, Paris, Munchen și Florența, cărora li se adaugă, desigur, experiența unică a dadaismului înflorit la Zurich, în Elveția.

Prin comparație, cu mici excepții, pînzele reprezentative pentru curentul tradiționalist, conservator interbelic, grupate în special în secția expoziției intitulată „Utopii identitare”, par de interes secundar, puțin atractive altfel decît pentru specialist. De la Apcar Baltazar (mort tînăr în 1909), la Camil Ressu, Francisc Șirato, Ion Theodorescu Sion, Ștefan Dimitrescu, Olga Greceanu etc., măiestria și talentul neîndoielnice ale pictorilor, farmecă mai puțin, în comparație cu strălucirea culorilor pictorilor atașați avangardismului. Excepții sînt, desigur, Theodor Pallady și Ion Țuculescu sau pictorii conectați Școlii de la Baia Mare, ca Sandor Ziffer și Sandor Szolnay.

Dincolo de succesul expoziției itinerante, ce poate fi văzută pînă la sfîrșitul lunii septembrie la Praga, planează, aș spune, o singură umbră. Nu este nici un secret că tehnicile și stilurile picturale au servit și servesc în subsidiar curentelor ideologice și că pictorii nu au fost mai rezistenți la uniformizarea și înregimentarea impuse de regimul comunist, decît alte categorii de artiști. Chiar dacă ar putea fi privită ca un simplu clin d’oeil al curatorilor expoziției, prezența a două-trei tablouri kitch între care pînzele bătrînului Maxy, „Compoziție” (1966) sau „Comuniștii. Construcții”, de la sfîrșitul anilor 60, nu-și avea rostul