Ţin minte şi astăzi senzaţia, nemaiîntâlnită până atunci, prilejuită de lectura Memorii-lor lui Mircea Eliade, Humanitas, 1991 (ediţie şi cuvânt înainte de Mircea Handoca), prin care mi se revela o adevărată Atlantidă – bine aşezata lume interbelică şi tot (dezastrul) ce a urmat după. Şi cutremurătoarele rânduri de la pagina 91 a volumului II: „După Conferinţa de la Teheran, unde Europa fusese împărţită în două mari zone de influenţă, ştiam că soarta noastră era pecetluită. Problema principală era, după expresia lui Anton Golopenţia, cum să iernăm, cum să ne salvăm identitatea naţională în timpul acestui nou Ev Mediu, care putea dăinui multe generaţii”. Orice aş fi făcut de-atunci încoace, am încercat să răspund – fără a mai sonoriza-o – la această întrebare, chit că-s rezistent la frig. Ca şi cum, peste cele patru anotimpuri „canonice”, iernatul devenea sportul nostru naţional de zi cu zi, proba noastră olimpică.
Nu vă aşteptaţi acum că voi vorbi de iarna lui ’45-’91 sau, mai încoace, a lui 2001-2009; uitaţi-vă pe geam şi bucuraţi-vă că iată-iată vom intra în muncile de primăvară. Cu ce preţ însă?
Am auzit de nenumărate ori: „Moartea unui om e o tragedie, moartea a o sută de oameni e statistică”; coborâtă în regnul animal, aceasta scapă până şi statisticilor. Cui i-ar veni ideea să pună la socoteală câinii/pisicile striviţi zilnic pe carosabil, pe străzile oraşului sau pe drumurile naţionale? La cele câteva zeci de specimene eutanasiate, câţi maidanezi au pierit de foame şi frig? Sau mila noastră nu se declanşează decât după postarea filmuleţului pe YouTube, nu înainte de a-l trimite lui Brigitte Bardot?!
De ani buni, la geamul meu din bucătărie vin hulubi, nu pentru a-mi aduce Bunavestire, ci ademeniţi de firimiturile pe care le arunc. Ştiu că nu e igienic, că pasărea aleasă să simbolizeze pacea e purtătoare de infecţii, că aiurea rişti o amendă zdravănă dacă poliţiştii te prind hrănind hulubii din faţă la Notre-Dame de Paris etc., etc. Cu toate acestea, după fiecare masă o fac pe micuţul Hansel, cu singura deosebire că, de bine de rău, nu eu sunt rătăcitul. Îmi place să cred că după firimiturile ciugulite orice pasăre mi-ar putea găsi geamul şi după ce altcineva va privi prin el cerul. Tot uitându-mă cum ciugulesc resturile de mâncare, m-a izbit în iarna aceasta – una cu zăpadă şi ger cum nu am avut parte demult – monstruozitatea naturii-mamă care îmbracă bietele zburătoare în pene şi puf, uitând să le şi încalţe. Şi atunci sărmanele picioruşe îngheaţă. Aşa se face că o pasăre din două, din câte au aterizat la geamul meu, avea un picior schilodit, lipsindu-i un deget sau două, iar uneori sprijinindu-se doar în osul femurului având un fel de umflătură la capăt. A fost şi o porumbiţă într-un picior care se culca pe pervazul de beton şi ciugulea târându-se pe burtă, printre semenii săi care o călcau în picioare. Urmele lor pe zăpadă formau un cumplit alfabet al suferinţei, dar şi al supravieţuirii, pe care nu-l poţi citi fără strângere de inimă.
Nu mi-ar ajunge toate degetele lor lipsă, pe post de cârligele, ca să scriu cum am iernat în ultimul deceniu.
Nu vă aşteptaţi acum că voi vorbi de iarna lui ’45-’91 sau, mai încoace, a lui 2001-2009; uitaţi-vă pe geam şi bucuraţi-vă că iată-iată vom intra în muncile de primăvară. Cu ce preţ însă?
Am auzit de nenumărate ori: „Moartea unui om e o tragedie, moartea a o sută de oameni e statistică”; coborâtă în regnul animal, aceasta scapă până şi statisticilor. Cui i-ar veni ideea să pună la socoteală câinii/pisicile striviţi zilnic pe carosabil, pe străzile oraşului sau pe drumurile naţionale? La cele câteva zeci de specimene eutanasiate, câţi maidanezi au pierit de foame şi frig? Sau mila noastră nu se declanşează decât după postarea filmuleţului pe YouTube, nu înainte de a-l trimite lui Brigitte Bardot?!
De ani buni, la geamul meu din bucătărie vin hulubi, nu pentru a-mi aduce Bunavestire, ci ademeniţi de firimiturile pe care le arunc. Ştiu că nu e igienic, că pasărea aleasă să simbolizeze pacea e purtătoare de infecţii, că aiurea rişti o amendă zdravănă dacă poliţiştii te prind hrănind hulubii din faţă la Notre-Dame de Paris etc., etc. Cu toate acestea, după fiecare masă o fac pe micuţul Hansel, cu singura deosebire că, de bine de rău, nu eu sunt rătăcitul. Îmi place să cred că după firimiturile ciugulite orice pasăre mi-ar putea găsi geamul şi după ce altcineva va privi prin el cerul. Tot uitându-mă cum ciugulesc resturile de mâncare, m-a izbit în iarna aceasta – una cu zăpadă şi ger cum nu am avut parte demult – monstruozitatea naturii-mamă care îmbracă bietele zburătoare în pene şi puf, uitând să le şi încalţe. Şi atunci sărmanele picioruşe îngheaţă. Aşa se face că o pasăre din două, din câte au aterizat la geamul meu, avea un picior schilodit, lipsindu-i un deget sau două, iar uneori sprijinindu-se doar în osul femurului având un fel de umflătură la capăt. A fost şi o porumbiţă într-un picior care se culca pe pervazul de beton şi ciugulea târându-se pe burtă, printre semenii săi care o călcau în picioare. Urmele lor pe zăpadă formau un cumplit alfabet al suferinţei, dar şi al supravieţuirii, pe care nu-l poţi citi fără strângere de inimă.
Nu mi-ar ajunge toate degetele lor lipsă, pe post de cârligele, ca să scriu cum am iernat în ultimul deceniu.