„Lenin, Stalin și Muzica” este titlul unei mari expoziții pariziene deschisă în octombrie trecut la Muzeul Muzicii, în cadrul manifestărilor prilejuite de „Anul Franco-Rus” și care își închide porțile peste zece zile. Rămîne în urma ei un remarcabil catalog și volum de studii de peste 250 de pagini, apărut la Editura Fayard sub redacția lui Pascal Huynh, comisarul expoziției.
După formula acestuia, expoziția a avut drept obiectiv principal ca prin expunerea unor colecții rare din patrimoniul sovietic să contribuie la un exercițiu de memorie, punînd „întrebări cu care, altfel, artistul, istoricul și cetățeanul se confruntă zilnic”. Expoziția a fost organizată după principiul unei cronici. Întrebările la care se referă Pascal Huynh țin de mizele estetice ale perioadei pe care o denumește fondatoare a comunismului, între revoluția bolșevică din 1917 și 1953, anul morții lui Stalin, și de rolul muzicii și al muzicienilor aflați sub talpa aparatului bolșevic și a unor teorii ce s-au succedat într-o evoluție de loc simplă, de la primul comisar al culturii, Lunacearski, relativ liberal, pînă la stalinistul teribil Jdanov.
Ce rol a jucat muzica în perioada acoperită de expoziție ? Pascal Huynh este de părere că Lenin, iar apoi Stalin i-au acordat un rol simțitor inferior, în comparație cu cel preconizat pentru cinematografie sau literatură. Compozitorul sau muzicianul nu aveau atașate de piele acel rol de „inginer de suflete umane” celebrat de Stalin în 1932 și reluat apoi sub formă de decret la Congresul scriitorilor sovietici din 1934. Acel Stalin care pretindea că îi iubește pe Maiakovski și pe Pasternak, nu i-a avut niciodată aproape de suflet pe un Șostakovici sau Prokofiev.
Muzica, reamintește Pascal Huynh, prin natura abstractă a limbajului ei, a rămas un element suspect, incontrolabil total pentru regimul comunist. Atît Lenin, cît și Stalin s-au străduit, evident, să impună compozitorilor modelele panteonului rus, cum erau considerați Glinka și, într-o fază mai tîrzie, Ceaikovski, să simplifice muzica la forme programatice-ilustrative, să elimine complexitățile tehnice și formale, ce o făceau în ochii birocrației comuniste să piardă „contactul cu poporul”.
Cum notează editorul volumului „Lenin, Stalin și Muzica”, deși persecuțiile staliniste au fost mai puțin crunte în rîndul muzicienilor, rezistența interioară și sarcasmul fiind mai greu de detectat și cîntărit, nu se pot uita campaniile de luptă cu așa-numitele „devieri formaliste” ce au făcut viața un coșmar pentru numeroși compozitori, printre care Dimitri Șostakovici.
După cum nu se poate omite reușita propagandei sovietice în utilizarea muzicii de la infuziunea unui patriotism popular, pînă la exacerbarea cultului personalității lui Stalin. Melodiile scrise pentru cinema ale unui Isaak Dunaievski, cele din Volga-Volga, filmul preferat al lui Stalin, au rămas pînă astăzi pentru generații de ruși parte a patrimoniului lor cultural revendicat cu voce tare. Și, în paranteză fie spus, au servit ulterior morții lui Stalin, și propagandei pentru acceptarea sovietizării în țările blocului comunist, între care și România.
