Cu doar 11 zile mai tânără decât maică-mea (mulţi ani înainte!), Janis Joplin (19 ianuarie 1943, Port Arthur, Texas – 4 octombrie 1970, Los Angeles) face parte din aşa-zisul „Club 27” (vezi: http://en.wikipedia.org/wiki/27_Club), foarte select (în sensul în care tocmai cei mai buni „au plecat” primii, la doar 27 de ani). Vocea ei, cum ţi-ai şlefui pavilioanele urechii cu şmirghel, pe din interior, căptuşindu-le totodată cu cea mai fină catifea neagră, îţi stăruie în minte şi după ce cântecul a luat de mult sfârşit, de-ar fi să exemplific prin acest refren din Summertime:
:
No, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no
No, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no, no
No, no, no, no, no, no, no, no, no,
Don't you cry,
Cry.
E ca o jupuire de viu, sau o ilustrare a Strigătului munchian, doar că nu in abstracto, ci cât se poate de concretă, fizică aş zice – dar, Dumnezeule, cu ce bătaie metafizică! Doar Sylvia Plath (1932 – 1963), dintre marile voci lirice ale secolului XX, va fi atins – poate – un asemenea grad de (auto)sfâşiere, în renumitele sale versuri din Tăticule (trad. Mircea Ivănescu):
„Nu izbândeşti, n-o mai scoţi la capăt
De acum, gheată neagră
În care-am trăit ca o labă
Treizeci de ani, săracă şi albă,
De-abia îndrăznind să-mi trag sufletul (…)”
Oricât aş încerca s-o „prind” într-o formulă (nici mai mult, nici mai puţin – „o Marilyn Monroe pe invers”), Janis Joplin îmi scapă; singură poezia poate încerca s-o fixeze, à jamais, într-o constelaţie (de ce nu Triangulum?!) în care fiecare stea face cât toată bolta înstelată. O stelă poetică, pre versuri tocmită – iat-o:
* * *
Vieţi paralele/morţi în serie
cine cui
trebuia să i-o pună
care cu cine
să şi-o tragă
– în serie
sau paralel –
ca nici unul
din cei trei:
Jimi Hendrix
(1942 – 1970)
Janis Joplin
(1943 – 1970)
Jim Morrison
(1943 – 1971)
– cel puţin
din respect
pentru legea
vaselor comunicante –
să nu moară
singur de
supradoză?!