Mai mult ca oricare alt scriitor al generaţiei sale, Aureliu Busuioc (26 octombrie 1928 – 9 octombrie 2012) a dat măsura intelectualului de formaţie veche (alias românească, din perioada interbelică), de la nivelul elevat al dialogului pe care-l purta cu lumea (bună!), în scris dar şi (cu vervă!) colocvial, la statura sa fizică, cu un cap peste medie. Senior în ale scrisului, deferent în raport cu apropiaţii (de toate generaţiile, în jurul Domniei Sale roind scriitori din 2-3 generaţii), ironic până la caustic cu mediocrităţile (inclusiv cele „blindate” cu tot felul de titluri academice, de stat etc., etc.), nimeni nu-i poate „umple” golul, lăsat acum 6 ani, şi nici lua locul pe care l-a sfinţit – ierte-mi-se clişeul – în sudoarea frunţii (să dai o serie de cinci romane, fără a mai pune la socoteală şi alte scrieri – unul mai bun decât altul – între 1997 şi 2012, dintre care capodopera sa, Hronicul Găinarilor, asta da performanţă; cine ar egala-o, dintre contemporani?!).
Pe 26 octombrie, ar fi împlinit 90 de ani – generos din fire, îşi sărbătorea ziua de naştere cu prietenii, iar mesele se transformau lesne în adevărate banchete socratice, de la care nu-ţi mai venea să pleci. Adevăru-i că nici nu ne lăsam duşi, noi, convivii ce-am avut onoarea „să stăm şi noi la masa Lui”, şi de fiecare dată ne dădeam întâlnire la următoarea aniversare – în toamna lui 2012, puţin a lipsit să-l sărbătorim la cei 84 de ani.
Ar fi atâtea de spus/de scris despre Aureliu Busuioc – nu-i mai puţin adevărat că se spune şi se scrie! –, încât cuvintele noastre i-ar putea lua faţă Operei sale, una cu multe faţete (unele, de diamant!); voi încheia aceste rânduri cu un poem din volumul În alb şi negru, datând din 1977, o bijuterie de doar 10 versuri, în realitate – un mini-manifest estetic într-o perioadă în care lecturile erau „pe linie” (partinică, se-nţelege!), iar pomenirea unor scriitori occidentali – şi mai cu seamă „decadenţi”! – „nu dădea bine”. Bref, un poem (trecut) de 40 de ani, şi care n-a făcut riduri:
Evoluţie
Între-o cafea şi un coniac îl gust
înfiorat pe Kafka şi pe Proust.
Părinţii mei, e cazul să remarc,
îl preferau desigur pe Remarque.
Bunicul însă, cum lua un vin,
îl declama, plângând, pe Lamartine.
Doar străbunicul, simplu cum i-i viţa,
zicea pre limba lui de Mioriţa.
El, bietul, nu ştia nici un poet:
străbunul meu era analfabet.