Ierte-mi-se terminologia sportivă din titlu, explicabilă în anul campionatului mondial la fotbal, cu aplicare la un teren atât de greu de prins într-o singură formulă şi ale cărui reguli se schimbă mereu cum este literatură – la urma urmei, tocmai s-au jucat calificările pentru primăvara 2019 ale Ligii Campionilor. Tur-retur, în grupe.
La fel şi în literatură, tur-retur. Sau, dacă vreţi, antume-postume. Cu singura deosebire majoră că eşti în competiţie cu tine însuţi, chit că nici rivalităţile lirice dintre artiştii aparţinând aceleiaşi generaţii/şcoli/grupări etc., etc. nu sunt excluse. Aproape că nu există generaţie – şi mă limitez doar la poezia română – în care să nu se dueleze, sub alt nume, de pe platformele altor poetici, „Eminescu” şi „Macedonski”. Şi nu întotdeauna cel care iese învingător în timpul vieţii are de partea sa şi postumitatea.
An de an, pe 31 martie, apoi pe 13 decembrie (atenţie la simetria „în oglindă” a cifrelor), toată suflarea creatoare din România sărbătoreşte ziua de naştere a lui Nichita Stănescu (1933-1983) – după Nicolae Labiş, probabil mitul literar cel mai în vogă, şi în tot cazul Nr. 10 for ever al Naţionalei de Poezie. Cum e şi firesc, în aceste zile tonul comunicărilor este mai degrabă unul encomiastic; criticii nu discută, ci oficiază – pe post de Mare Preot fiind acad. Eugen Simion, prietenul dintotdeauna al poetului, secondat de acad. Mihai Cimpoi, Alex Ştefănescu ş.a. Timp de o zi sau două, pe durata Festivalului Internaţional „Nichita Stănescu”, oraşul Ploieşti devine Mecca culturii româneşti, cu invitaţi (în mare parte, aceiaşi – de la an la an, ca şi cum şi-au luat abonament pe-un deceniu) pe post de pelerini. După care viaţa literară revine la „Medina” noastră naţională de pe Dâmboviţa, iar „divinul Nichita” este pus la păstrare, până la alt an.
Oricât s-ar osteni criticii, Nichita Stănescu nu mai e o prezenţă vie în poezia românească de ultimă oră, „ruptura” (sau, dacă doriţi – „despărţirea”) producându-se în deceniile şapte-opt, odată cu optzeciştii ce îmbrăţişau alte modele: Mircea Ivănescu şi, ceva mai timid, dar cu bătaie lungă, Virgil Mazilescu. Adevărat că-n timpul vieţii, „bătrânul Nichita” a dominat cât se poate de autoritar scena; postumitate îl pune însă mai degrabă la icoane, pentru închinăciune, lăsând loc unor poeţi pe care autorul Opere-lor imperfecte nici măcar nu şi-i închipuia pe post de rivali (pe lângă adevărata curte seniorială a admiratorilor săi, cercul închis al celor care beau cu „me. i.” sau cu „omul virgil” aducea a sectarism). Cât de exact surprinde Al. Cistelecan această ecuaţia: „Nichita Stănescu a devenit numaidecât şi – ceea ce e şi mai important – a rămas un mit (chiar şi în timpul contestaţiei optzeciste), în vreme ce Mircea Ivănescu nici n-a fost şi nici nu e mai mult decât o referinţă (ce-i drept, întotdeauna extrem de reverenţioasă) în cercuri iniţiate. (…) Mircea Ivănescu e un prestigiu (poate chiar cel mare) în cercul închis al literaturii, Nichita Stănescu e un prestigiu (şi chiar cel mare) în cercul ei deschis”. Q.e.d.
O răsturnare şi mai spectaculoasă are loc în raportul de forţe dintre Stănescu şi Mazilescu (1942-1984) – de unde primul avea în timpul vieţii nenumăraţi epigoni, imitatori, admiratori etc. ce-i mâncau din mână (cine şi-i mai aduce aminte?!), tot postumitatea lui Mazilescu se dovedeşte a fi mai mănoasă (Mariana Marin şi Ion Mureşan coboară direct din autorul lui guillaume poetul şi administratorul), practic fiecare generaţie redescoperindu-l şi asumându-şi-l. Cum se face că un „atacant” pur-sânge cum a fost Nichita a închis mai degrabă jocul, pe când un „fundaş” prin excelenţă cum a fost Virgil continuă să marcheze şi astăzi – iată unul dintre marile mistere ale poeziei.
Ceea ce înseamnă că în postumitate este exact ca la fotbal – nu atacanţii (serviţi în timpul meciului/vieţii şi care nu au avut ochi decât pentru poarta adversarului), ci fundaşii (care văd tot terenul) ajung, în cele din urmă, mari antrenori.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.