În reportajul video de 1 mai, făcut de colega noastră Alla Ceapai, e un detaliu interesant. Vasăzică, pe strada Grigore Vieru, nişte lucrători muncesc cu acribie dis-de-dimineaţă, cîrpind gropile, iar pe lîngă ei trec mii de manifestanţi socialişti care strigă „Mir! Trud! Mai!” sau „Socialiştii! Muncă! Progres!”
În fond, parcă nu e nimic deosebit aici. Şi totuşi, dacă mă gîndesc mai bine, e şi ceva curios. Dacă tu strigi „Muncă! Trud!” şi treci pe lîngă nişte oameni care chiar muncesc în clipa aceea, de ce nu te-ai apropia de ei şi nu le-ai spune cîteva cuvinte? Tu invoci, cu glas strident, solidaritatea dintre oamenii muncii şi nici nu-i bagi în seamă pe cei care muncesc alături în clipa aceea. Nu e cam ciudată chestia asta?
Eu, bunăoară, în locul manifestanţilor, m-aş fi apropiat de lucrătorii care asfaltau strada, le-aş fi dat o floare, i-aş fi lăudat sau îmbărbătat. Sau poate pe 1 mai e mai important să strigi şi să-ţi exteriorizezi bucuria?
Altminteri, vreau să spun iată ce: strigătele, sloganurile, pancartele, drapelele şi discursurile înflăcărate care ne copleşesc pe 1 mai nu rezolvă mai nimic. A doua zi totul rămîne cum a fost. Muncă multă şi prost plătită. Muncă proastă, de lehamite. Hoţie fără frontiere care reduce la zero munca cinstită. Dar să strigăm, fireşte, nu ne poate interzice nimeni. „Mir! Trud! Mai!”
