Luaţi aminte voi cei cu "capul plecat sabia nu-l taie"
Cînd un personaj de ficţiune are şansa să întîlnească un personaj real, pe Winston Churchill să zicem, această întîlnire de gradul doi se transformă, sub pana lui Kazuo Ishiguro, într-o pagină memorabilă de roman: „Mă rog, trebuie să repet că nu am avut legături strînse cu domnul Churchill (...) La urma urmei, am avut privilegiul să mă aflu nu numai în compania domnului Churchill, dar şi a altor mari conducători şi oameni influenţi din America, dar şi din Europa”.
Rămăşiţele zilei, Polirom, 2008, această „tragedie rescrisă sub forma unei comedii de moravuri” (Chicago Tribune), spune povestea lui Stevens, „majordomul absolut”, cel care se defineşte, la persoana a treia, în termenii următori: „Orice majordom de calitate trebuie să intre în pielea personajului pe deplin şi fără rezerve”, şi care se identifică într-atît cu funcţia sa, încît nu se lasă tulburat de moartea tatălui său, lasă să treacă pe-alături iubirea vieţii sale, este refractar la evenimentele dramatice din preajma Celui de-al Doilea Război Mondial.
Nu că ar fi un infirm spiritul, dar rolul pare să fi substituit omul: „Şi cînd mă gîndesc că am avut şansă să le ascult părerile cu privire la multe probleme ale momentului, ei bine, da (...), mă simt cu adevărat recunoscător. Oricum, este un mare privilegiu să ţi se încredinţeze un rol, cît de mic, pe scena lumii”. Atenţie la nuanţe: „să ţi se încredinţeze”, nu şi „să-ţi asumi”...
O postfaţă consistentă, semnată de Geta Dumitriu, defineşte exact termenii ecuaţiei: Romanul lui Kazuo Ishiguro sau Despre demnitatea surpată şi loialitatea compromisă. Să le fie de învăţătură celor cu „capul plecat sabia nu-l taie”
Rămăşiţele zilei, Polirom, 2008, această „tragedie rescrisă sub forma unei comedii de moravuri” (Chicago Tribune), spune povestea lui Stevens, „majordomul absolut”, cel care se defineşte, la persoana a treia, în termenii următori: „Orice majordom de calitate trebuie să intre în pielea personajului pe deplin şi fără rezerve”, şi care se identifică într-atît cu funcţia sa, încît nu se lasă tulburat de moartea tatălui său, lasă să treacă pe-alături iubirea vieţii sale, este refractar la evenimentele dramatice din preajma Celui de-al Doilea Război Mondial.
Nu că ar fi un infirm spiritul, dar rolul pare să fi substituit omul: „Şi cînd mă gîndesc că am avut şansă să le ascult părerile cu privire la multe probleme ale momentului, ei bine, da (...), mă simt cu adevărat recunoscător. Oricum, este un mare privilegiu să ţi se încredinţeze un rol, cît de mic, pe scena lumii”. Atenţie la nuanţe: „să ţi se încredinţeze”, nu şi „să-ţi asumi”...
O postfaţă consistentă, semnată de Geta Dumitriu, defineşte exact termenii ecuaţiei: Romanul lui Kazuo Ishiguro sau Despre demnitatea surpată şi loialitatea compromisă. Să le fie de învăţătură celor cu „capul plecat sabia nu-l taie”