In amintirea celor absenți....

S-a împlinit zilele acestea un an de la plecarea a doi dintre redactorii și prietenii noștri cei mai buni de la Radio Europa Liberă, Mircea Iorgulescu

Traian Bratu

și Traian Bratu. De cîte ori aud evocări ale activității postul nostru de radio în interviuri ale televiziunii române și întrebarea, repetată insistent, cum a fost posibil ca un radio străin să aibă o asemenea popularitate și influență în România anilor '70-'80, mă gîndesc la ei.

Și unul și celălalt au fost două simboluri ale libertății de gîndire, două personalități luminoase, iradiind harismă; deși două temperamente total diferite, fiecare în felul lui au impulsionat munca acelora aflați în preajma lor și pe aceeași undă spirituală cu ei, dîndu-i o direcție clară.

Mircea Iorgulescu

Și amîndoi mi-au fost prieteni; și nu numai mie. Cel dintîi, Mircea Iorgulescu, cu marea lui pasiune și putere de muncă, cu temperamentul său vulcanic și, cu mai puțin evidentul său talent didactic în formarea și dirijarea unor tineri ziariști, după 1989, prin filiera biroului bucureștean al Europei Libere, este, cel puțin în România, o personalitate bine cunoscută.

Interviurile sale de excepție, cu personalități ale culturii contemporane române, grupate sub genericul „Oameni, destine, istorie”, ce pot fi ascultate în Arhiva Istorică Europa Liberă, rămîn un model de jurnalism, prin ampla lor documentare, probitate, echilibru al judecății, demonstrație de cultură și, în ultimă instanță, cu un cuvînt, vai, demodat, patriotism.

Despre Mircea, istoricul și criticul literar de mare pondere, despre perspicacitatea și talentul său cu valențe de cercetător științific, aș spune, rămîn mărturie, înainte de toate, studiile pe urmele lui Panait Istrati și, în anul omagial I.L. Caragiale imposibil să nu o amintim, sinteza sa neegalată, „Marea Trăncăneală”. Dacă ar fi să-i caracterizez rolul în societatea civilă și în evoluția atît de ezitantă și refractară a României spre și față de democrație, l-aș numi un militant împotriva „marii trăncăneli”...

Traian Bratu, vechiul meu prieten, cu un caracter atît de uman, de o căldură rar întîlnită, cu o cultură la fel de amplă, dar orientată spre lumea anglo-saxonă, și cu o prezență la fel de pregnantă în viața lumii radioului, a fost și rămîne în memoria afectivă a prietenilor săi o personalitate de o delicatețe deosebită: retras pînă la a expune aparența unui înveliș de timiditate, de reținere și calm aproape incredibile în situații de stress, niciodată făcînd paradă de cunoștințele sale, exact, exemplu de probitate și cu o putere de muncă exemplară, asemănătoare în esență celei a lui Mircea Iorgulescu.

Traian a fost și a rămas în memorie drept redactorul cel mai iubit de marea majoritate a colegilor săi. Umorul său cald și detașat, refuzul angajării în polemici inutile, cordialitatea sa, au rămas proverbiale și doar puțini dintre cei care l-au cunoscut bine, în intimitatea sa, știu cît l-au costat pe plan nervos și, în general, al sănătății, această impusă și înțeleaptă detașare, acest altruism din care și-a făcut un mod de existență în universul uman, de loc simplu, al radioului.

După 1995, a administrat și l-a impus ca pe unul exemplar site-ul internet al serviciului românesc, lucrînd zi și noapte, cu un devotament și un dar al perfecțiunii rar întîlnite în lumea de azi.

Iar în puținele momente de relaxare a degustat și s-a dedicat în continuare preocupărilor sale intelectuale, de la reflecția și exegeza filozofică împărtășită, la lumea lui Joyce, la muzica tinereții sale și la plăcerea migăloasă a traducerii meșteșugite din limba engleză, de pe urma căreia rămîne o excelentă tălmăcire a lui Julian Barnes.

A spune cît îmi lipsesc - cît ne lipsesc astăzi - acești prieteni, depășește puterea cuvintelor...