Nici Ioan Budai-Deleanu, nici A.S. Puşkin (iar pe urmele lui nici tălmaciul său în română, Alexandru Donici), nu au fost Political Correctness – primul a scris Ţiganiada, cel de-al doilea Ţiganii, opere de căpătâi pentru – pe atunci tinerele – literatura română & rusă. Nu Rromaniada, nici Rromii… Acum, se-i de făcut cu aceste texte – de corijat? de pus la păstrare?!...
Deloc retorică, întrebarea – după ce că, pe 31 octombrie curent, la lansarea volumul de reportaje Ţiganul tot ţigan, Arc, 2011, semnat de jurnalista poloneză Lidia Ostalowska, una dintre vorbitoare, Natalia Duminică, coordonator programe Educaţie la Centrul Naţional al Rromilor, a „amendat” autoarea pentru acest titlu, considerându-l jignitor, fără a propune însă unul mai bun în schimb. Nici trimiterea la Ţiganiada lui Budai-Deleanu, nici referinţa la Ţiganii lui Puşkin, cu atât mai mult realitatea din teren, conform căreia rromii îşi spun, ei înde ei, ţigani, nu au convins-o pe tânără, al cărei discurs – cam subţirel – a pledat cauza etniei sale, doar că… în lipsa acesteia. De unde mă aşteptam să văd dacă nu o „şatră mică”, cel puţin un mănunchi de fuste colorate făcându-şi apariţia în Librăria din Centru, cel puţin din curiozitate, dacă nu dintr-o sfântă datorie a recunoştinţei pur omeneşti faţă de truda unui reporter polonez care a mers din ţară-n ţară (România, Ungaria, Bulgaria, Macedonia, Cehia, Slovacia, Marea Britanie ş.a.) spre a le asculta păsul, tocmai comunitatea rromă a strălucit prin absenţă. Nu o spun pe un ton acuzator, sunt convins că există suficiente motive – de ordin economic, social, dar şi cultural – care scuză această „lipsă la apel”; dar ce frumos ar fi fost să fie de faţă cei în numele cărora a vorbit Natalia Duminică!
Generaţia mea a crescut cu filmele lui Emil Loteanu, de la Lăutarii la O şatră urcă la cer, care nici ele nu sunt tocmai political correctness. Mai încoace, filmele lui Emir Kusturica Dom za vesanje şi Crna mačka, beli mačor au preluat ştafeta, în registrul realist (primul) şi comic (cel de-al doilea). În opinia mea, există cel puţin un scenariu de film desăvârşit în cartea de reportaje Ţiganul tot ţigan, şi anume „Ederlezi” – întrebarea este cine s-ar încumeta să filmeze, fiind vorba de o istorie ce se desfăşoară în plin război balcanic, din ex-Iugoslavia, unde forţele pacificatoare nu au fost – ca să zicem aşa – mereu la înălţime...
Ca să nu las întrebarea deschisă – că bate curentul!!! –, închei cu o parabolă ţigănească, de mai mare frumuseţea, despre cum au plecat în lumea largă Dreptatea şi Pungăşia. Părinţii i-au dat fiecăreia pentru drum câte o turtă. Pungăşia a spus: „Nu are rost să începem ambele turte. Hai s-o mâncăm mai întâi pe a ta”. Câtă vreme au mâncat din turta Dreptăţii, a fost bine. Dar când turta s-a terminat, Pungăşia şi-a deschis traista şi s-a întors cu spatele. Dreptatea a suferit multă vreme în tăcere. Până la urmă, nu a mai răbdat şi a rugat-o frumos: „Dă-mi şi mie măcar o îmbucătură, fiindcă mor de foame”, la care Pungăşia i-a răspuns: „Îţi dau, dacă mă laşi să-ţi scot un ochi”. Zis şi făcut. Însă drumul s-a dovedit foarte lung, astfel că Pungăşia i-a scos şi cel de-al doilea ochi… De atunci umblă Dreptatea cu ochii scoşi.
Dar vorbeam despre cartea dnei Lidia Ostalowska, una deosebită, şi atunci mi-am amintit de zicala românească: „Cine are carte are patru ochi!”. Poate nu-i chiar oarbă de tot Dreptatea (inclusiv a şi pentru rromi!), dacă ştie carte…