Din 1991 încoace, să fim sinceri, cei mai mulţi dintre concetăţenii noştri au cam uitat de ţară. Tranziţia nemiloasă – dar numai ea oare? – i-a făcut egoişti pînă-n măduva oaselor. Altruismul sovietic şi „făurirea colectivă” s-au spulberat într-o clipită. Toţi s-au baricadat în fortăreţele lor familiale! Să ardă ţara, căci contează cu adevărat numai profitul personal. Asta a fost şi mai este ideea călăuzitoare în mase.
În schimb, dorinţa ca ţara să-i ajute a rămas la mulţi indivizi la fel de arzătoare ca şi pe vremea sovieticilor. Statul e dator să ajute omul. Asta cred foarte mulţi protagonişti ai tranziţiei.
E adevărat că şi ţara alias statul şi-a cam băgat cotul în problemele cotidiene ale oamenilor. Cei care au încălecat pîrghiile statale încă în zorii tranziţiei aveau şi ei acelaşi scop – propria bunăstare. De aceea, şi statul s-a izolat într-un soi de turn de fildeş.
Cîte ceva totuşi statul a făcut şi mai face, chit că deseori cu ajutorul străinilor. Bunăoară, o şcoală reparată, un drum la ţară, nişte stîlpi electrici, o gunoişte… E un fel de ajutor ce vizează comunitatea. Aici apare însă o mare problemă…
O sumedenie de cetăţeni consideră că statul, reparînd drumul localităţii sau şcoala, nu face nimic pentru ei. E ca şi cum şcoala şi drumul nu ar avea nici o legătură cu viaţa lor şi cu bunăstarea lor. Ajutorul acordat comunităţii nu înseamnă pentru ei mai nimic. Altceva era dacă statul le asfalta ograda!
Izolarea asta de interesul comunităţii a luat aici proporţii catastrofale. Nu există nimic în afara propriei guşe. Statul te ajută numai şi numai atunci cînd îţi pune mîncarea în guşă.
E pur şi simplu uluitor cum făuritorii comunismului, adepţii colectivismului, au pierdut peste noapte orice legătură cu societatea din care fac parte…