De profesie inginer, născut în familia unui comunist ilegalist, Ion Iliescu a făcut studii la Moscova și a deținut funcții importante în aparatul de stat în vremea dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, dar a fost marginalizat în anii 1970.
A reapărut în prim-plan în zilele de euforie și confuzie ale Revoluției din decembrie 1989, când a preluat conducerea Frontului Salvării Naționale, alături de mai mulți dizidenți anticomuniști, iar la primele alegeri democratice post-comuniste, din 20 mai 1990, a fost ales președinte, cu un mandat pe 2 ani.
Ca și alți lideri cu vederi de stânga din fostul lagăr comunist, Iliescu a părut să ezite să îmbrățișeze capitalismul de tip neoliberal, cu privatizări masive și investiții străine, propus noilor „economii emergente” de politicieni de dreapta din Occident, ca prim-ministra britanică Margaret Thatcher.
Ion Iliescu la o conferință a Frontului Salvării Naționale, în aprilie 1990.
Iliescu avansa în schimb așa-numitul „model suedez”, o economie cu componentă socială și cu elemente de planificare centrală, motiv pentru care era aspru criticat de reprezentanții partidelor „istorice”, de centru-dreapta, și de noile elite intelectuale de la București.
Aceiași critici i-au imputat mereu, invocând mai ales faptul că a vorbit cu sovieticii în zilele Revoluției, că ar fi fost „omul Moscovei” în noua Românie, într-o vreme când Uniunea Sovietică se afla în ultimii ani de existență, încetând în linii mari să se mai implice în viața foștilor ei sateliți.
Iliescu a fost un admirator declarat al politicilor de stânga occidentale, iar despre Nicolae Ceaușescu a spus că nu a fost de fapt comunist, „întinând” principiile acestei ideologii. El a fost unul din puținii politicieni români de după 1989, când religia a cunoscut un puternic reviriment, care s-a declarat ateu.
Episodul cel mai controversat din cariera sa politică post-comunistă a fost probabil „mineriada” din iunie 1990, când minerii veniți cu sutele din Valea Jiului au atacat la București demonstranții pro-democrație studenți și reprezentanții partidelor „istorice”, în incidente violente soldate cu morți și răniți. Iliescu, care nu a criticat imediat violențele, a fost apoi relativ izolat pe plan internațional. În ultimul deceniu, el a figurat în dosarele niciodată duse la capăt ale „mineriadei” și revoluției din 1989, în care au murit în condiții neclare peste o mie de oameni.
Alte „bile negre” și-a atras Iliescu când fostul rege Mihai a vrut să revină în România în 1990, dar a fost întors la aeroport. Peste mulți ani, în 2011, fostul rege a ținut un discurs în parlamentul de la București, de ziua sa, și a refuzat să strângă mâna întinsă de fostul președinte.
În timpul celui de-al doilea său mandat prezidențial, în anii 2000, Iliescu a fost mult mai integrat în noua ordine internațională, dominată de SUA și aliații lor, prezidând aderarea României la NATO și încheierea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană.
Omul care nu a făcut Unirea
Ion Iliescu, care conducea România în momentul declarării independenței Republicii Moldova, a fost criticat de multe ori că nu a profitat de acel moment transformator din 1991 pentru a „face unirea” - inclusiv pentru că Bucureștiul a recunoscut noul stat, de peste Prut, în loc să-l revendice ca o parte a sa.
În numeroase declarații, mai ales după ce nu a mai fost șef al statului, Iliescu a explicat că în 1991, din partea Moldovei nu exista vreo dorință de a se uni cu o Românie „devastată de Ceaușescu”, și nici climatul internațional nu era favorabil unei asemenea decizii.
„Dacă cineva a avut un cuvânt de spus în privinţa viitorului R. S. S. Moldoveneşti de la acea dată, acel cineva nu putea fi decât cetăţeanul moldovean. Noi nu puteam decide în locul lui. Nu la Bucureşti s-a decis viitorul Republicii Moldova, şi nici la Moscova. El a fost decis la Chişinău, de moldoveni”, a explicat Iliescu într-un interviu cu ziarul Adevărul, în 2014.
El a mai spus că a convenit cu conducerea de atunci de la Chișinău ca România și Moldova să-și intensifice colaborarea, ca state separate, dar „ca neamuri”, iar problema eventualei unificări - poate după modelul german, foarte discutat în acea vreme - să fie abordată mai târziu.
Prima întâlnire dintre Ion Iliescu și Mircea Snegur, la Ungheni, în 1992.
„Dacă ar fi existat cu adevărat oportunitatea unirii, fără îndoială că ambele părţi ar fi profitat de ea. Restul este luptă politică şi istorie făcută cu dacă”, a mai spus Iliescu.
Pe de altă parte, Ion Iliescu, care a vizitat de mai multe ori Moldova, a criticat ca președinte ceea ce o parte a clasei politice românești a considerat a fi „românofobia” unor politicieni de la Chișinău.
În 2004, de exemplu, Iliescu i-a spus omologului său moldovean Vladimir Voronin, în marginea unui summit central și est-european, că nu înțelege „campania antiromânească” din R. Moldova. Acolo tocmai se consuma un nou episod al dezbaterii despre „limba română” vs. „limba moldovenească” și se lansa o carte a lui Vasile Stati în spirit „moldovenist”, care-l critica inclusiv pe el, pe Iliescu, pentru presupuse idei unionist-revizioniste.
Ion Iliescu nu a avut copii și o lasă în urmă pe soția sa Nina Iliescu, născută cu o zi după el, la 4 martie 1930. Cei doi s-au cunoscut când erau elevi de liceu la București, în 1948.
📰 Europa Liberă Moldova este și pe Google News. Abonează-te