Asemănătoare cu o ploaie de meteoriţi, dacă nu cumva cu o cometă grăbită să-şi consume combustia incandescentă, poezia lui Daniel Turcea (22 iulie 1945, Târgu Jiu – 28 martie 1979, Cernica) „organizată după o geometrie spaţială plutitoare, atemporală, evanescentă” (Constantin Abăluţă) a străbătut (fulgerător, dacă nu chiar ca o descărcare în egretă!) cerul literelor române într-o epocă („de aur”, hélas! marcată de Tezele din aprilie 1971) în care până şi a visa era cu mare pericol.
Poetul Daniel Turcea ar fi împlinit vara aceasta 75 de ani
Reprezentant de primă mână al onirismului estetic, alături de Leonid Dimov, Dumitru Ţepeneag, Virgil Mazilescu, Emil Brumaru ş.a., poetul (cu prenume de profet biblic!) creează – în cele două volume pe care a reuşit să le publice în timpul vieţii, Entropia (1970) şi Epifania (1978) –, un univers puternic individualizat „printr-o revărsare într-o geografie inverificabilă, pestriţă, cu note grave dar şi bufe, şi într-o epocă sintetică, întrunind posibilităţile prezentului, trecutului şi viitorului” (Gheorghe Grigurcu); şi tot ea „ascunde un caligraf nebun de vocabule, fascinat de legăturile misterioase dintre ele, un spirit alexandrin cu un curios (şi autentic) simţ al tragicului” (Eugen Simion). Efectul este de-a dreptul hipnotic, de arc voltaic conectat la poluri ce ţine poemul într-o tensiune permanentă (Octavian Soviany vorbeşte despre „o anume conştiinţă a crizei (…), dar şi de un sentiment al apocalipticului”), iar această disponibilitate fantastică (într-o cronică din 1988, Nicolae Manolescu vorbeşte de „pendularea între fantezia jucăuşă şi stilizarea subtilă”) de a îmbrăţişa stihii ce par a se exclude reciproc pe mine unul mă duce cu gândul la marele său înaintaş Alexandru Macedonski din Noaptea de decembrie – ca şi cum Fata Morgana şi-ar da mâna cu Aurora Boreală.
* * * * * * *
Daniel TURCEA
Trupul
Da, minunat trupul, dacă poate fi
vas al cuvântului
minunat acest trup
şi puterile
ce-l fac să nu ardă având
în sine, Cuvântul
trupul ce înfloreşte
deasupra morţii
trupul e un râu
izvorând înăuntru focului
trupul e numai cât roua
lăsându-se iar, deasupra adâncului
trupul preacurat, ca o taină
îl văd şi nu-l văd şi se-arată
trupul strălucind
în lină tăcere
să fiu asemenea
numai o flacără
aşa
m-aş putea vedea
în rug, numai în rug
m-aş cunoaşte