Prin felul in care trateaza viata privata a oamenilor politici, presa europeana difera total de cea din lumea anglo-saxona. In Europa, dar mai ales in Franta, presa traseaza o limita foarte precisa intre ceea ce priveste interesul public – altfel zis, activitatea politica, oficiala a unei persoane publice - si viata sa privata. In America si in Anglia, un politician apartine publicului prin tot ceea ce face, inclusiv prin gusturile si inclinatiile sale culinare, sexuale si - eventual - estetice.
Spre deosebire de dreptul anglo-saxon, cel francez contine o lege a calomniei foarte severa, care interzice publicarea in presa a oricarui fel de afirmatie falsa despre cineva. Desigur, si in America sau Anglia e interzisa publicarea informatiilor false, insa diferenta consta mai degraba in metoda reabilitarii.
In Franta, pedepsele prevazute in codul penal pentru calomnie in presa sint foarte mici dupa standardele anglo-saxone. Acolo unde in America daunele pot fi estimate in milioane, in Franta ele sint in general de ordinul miilor de euro, iar de multe ori se intampla ca tribunalul sa acorde doar un euro simbolic. Adevarata victorie este insa obligativitatea publicarii in presa a unei dezmintiri, insotite de scuze, care spala reputatia persoanei acuzate pe nedrept.
Aici intervine o mare diferenta culturala intre dreptul francez – reprezentativ pentru vechiul continent - si cel anglo-saxon… In dreptul anglo-saxon, prejudiciul adus unei reputatii se cifreaza… Cu cit mai mare prejudiciul estimat, in functie de importanta socio-culturala a persoanei atacate, cu atit mai mare despagubirea. In Franta insa o simpla dezmintire publicata in presa e considerata - si este in practica - suficienta. Franta completeaza asta printr-o lege a „dreptului la replica”, prin care fiecare organ de presa care a publicat sau difuzat remarci critice la adresa unei persoane este obligat sa publice si raspunsul acesteia.
Legea franceza protejeaza asadar „viata privata” mult mai mult decat dreptul anglo-saxon, insa, in absenta unei definitii a „vietii private”, tribunalele franceze au pus, de-a lungul anilor, niste jaloane, care implica, in primul rand, interdictia de a publica detalii despre viata sexuala a cuiva, despre starea sanatatii persoanei sau despre opiniile ei religioase. Cum a spus-o recent directorul principalului saptamanal politico-satiric din Franta, Le Canard Enchaîné, „La noi, informatia se opreste la usa dormitorului”. Pentru o parte a presei anglo-saxone insa, informatia abia acolo incepe.
Si, desigur, toate astea arata ca dupa caderea comunismului presa est-europeana a devenit, din ce in ce mai mult, o presa de tip anglo-saxon, facand astfel sa se largeasca diferenta culturala dintre „vechea” si „noua Europa”.
