Cristian Unteanu pomenește în articolul său de pe blogurile Adevărul un element nou în faza actuala de negociere a păcii în Ucraina: implicarea Bisericii Ortodoxe autocefale, condusă de tânărul Mitropolit Epifanie. „Important deoarece Mitropolitul Epifanie fusese ultima încercare a lui Poroşenko de a crea un factor subordonat puterii sale personale, rupând relaţii tradiţionale cu Biserica Rusă şi obţinând binecuvântarea Patriarhiei de la Constantinopol. Azi, tânărul Mitropolit, mult mai rapid înţelegător al jocurilor politice de nivel înalt, anunţă că-l sprijină pe Preşedintele Zelensky în obţinerea unei păci «echitabile» cu Rusia”, scrie Unteanu. O altă noutate ar fi aceea introdusă de ministrul de externe Arsen Avakov, care găsește util planul Steinmeier, de a se stabili un statut special pentru Donbas: cu o singură condiție: „Alegerile pot fi organizate doar sub steag ucrainean, cu Comisia Electorală Centrală şi celelalte organisme din Ucraina.
Pe de altă parte, «miliţiile populare» sunt înscrise în Acordurile de la Minsk, ceea ce este dincolo de zona noastră legislativă, deci există probleme care trebuie rezolvate. Miliţiile din Doneţk şi Lugansk există, dar trebuie dizolvate. Acesta e compromisul pe care-l căutăm acum”.
În același spațiu, rezervat bloggerilor în ziarul Adevărul, Horia Blidaru comentează faptul că premierul ungar Viktor Orbán „va celebra azi, la Timişoara, debutul Revoluţiei Române, printr-un discurs la o gală organizată de Consiliul Naţional Maghiar din Transilvania”. „Totul a început cu ungurii”, este titlul „unui articol vădit provocator”, după cum consideră Blidaru, articol semnat de purtătorul de cuvânt al guvernului de la Budapesta. Blidaru remarcă absența din dezbatere a românilor, când vine vorba de relația dintre România și Ungaria și reamintește că „Deformarea realităţii este o specialitate recunoscută a taberei premierului naţionalist Viktor Orbán”.
Totul a început cu ungurii...
Nu întâmplător, „este ignorat tabloul de ansamblu şi este amplificat elementul favorabil propagandei expansionismului maghiar. Nimic despre revolta de la Braşov din noiembrie ’87, care a prevestit ridicarea masivă a românilor împotriva lui Ceauşescu, nimic despre protestul lui Liviu Babeş, care şi-a dat foc la 2 martie ’89 pe o pârtie din Poiana Braşov, nimic despre „Scrisoarea celor şase”, difuzată la 11 martie ’89, nimic despre tentativa ieşenilor de a protesta în 14 decembrie ’89”.
Ioan Stanomir scoate în față, în articolul pentru Contributors.ro, ceva mai mereu trecut dedesubt: la treizeci de ani de la Revoluția din decembrie 1989, „România se află în punctul cel mai înalt al istoriei ei moderne. (…) Ceea ce generaţii întregi au imaginat, în clipele confruntării cu dictatura şi cu despotismul, este, în fine, realitate: România aparţine comunităţii euro-atlantice şi se întemeiază, din punct de vedere al organizării ei, pe instituţiile domniei legii şi ale democraţiei liberale.
Contrastul dintre spaţiul de care aparţine România şi domeniul eurasiatic al putinismului nu face decât să ilustreze liniile care ne separă de ordinea regimurilor autocratice”. Evident, în numele lucidității politice, e nevoie de exigență, fiindcă aceeași Românie este, în același timp, „ţara în care regulile cleptocratice sunt parte a cotidianului politic şi social. Lecţia anilor de după 2016 a fost una cât se poate de elocventă: reversibilitatea proceselor de consolidare instituţională (…). Tot ceea ce clădeşte poate fi nimicit, toate achiziţiile pot fi înlăturate prin acţiunea, tenace, a majorităților parlamentare animate de vocaţia distrugerii sistematice şi deliberate”. Soluția, spune Stanomir, este una singură: civismul.
